Cum creștem copii independenți? Sfaturi practice încă din bebelușie

Creșterea unui copil independent este o preocupare a oricărui părinte responsabil, care vrea să se asigure că pune la temelia educației, atât în cei șapte ani de acasă, cât și ulterior, până la majoratul copilului, toate elementele unui caracter puternic și ale unei personalități de învingător. Care este însă granița între permisivitatea părintelui și independența copilului, ce metode ar trebui să aplice părintele în educație pentru a îmbina atât necesitatea unor limite clare, cât și stimularea autonomiei și a capacității de a lua singur cele mai bune decizii. Unde trebuie ghidat copilul și unde trebuie lăsat să experimenteze singur și să se confrunte cu primele greutăți ale vieții? 

Articolul de față se bazează pe cele mai recente studii de parenting modern, abordând atât la modul general conceptul de independență a copilului, viitor adult responsabil și capabil să ia decizii în condiții de stres și presiune, cât și practic, prin oferirea unor sfaturi pentru creșterea copilului, pe care le pot pune în aplicare părinții de la cele mai fragede vârste ale celui mic, încă din bebelușie.

Fundamentele independenței în bebelușie

Primele semne de independență încep să se manifeste pe măsură ce bebelușul capătă autonomie în mișcare și începe să controleze cu propriul corp mediul înconjurător. De la modul în care își manifestă voința, își propune un obiectiv și îl duce la îndeplinire, cum ar fi cel de a ajunge la un obiect și de a-l prinde cu mânuțele, la folosirea de către bebeluș a unei lingurițe în timpul hrănirii și până la exprimarea curiozității și a dorinței de explorare a spațiului în care stă, toate acestea sunt tendințe înnăscute care nu trebuie reprimate de părinte. 

Rolul legăturii de atașament securizantă în dezvoltarea independenței

Legătura de atașament securizantă se formează încă din primele zile de viață între bebeluș și părinte sau adultul care îl îngrijește. Elementele care contribuie la realizarea acestei legături sunt afectivitatea, manifestările de iubire, blândețea părintelui, atenția la nevoile și dorințele bebelușului, prezența constantă și disponibilitatea de a rezolva orice problemă. Părintele trebuie să fie în apropierea bebelușului, dar să îi permită acestuia în același timp să exploreze singur mediul înconjurător. 

Copilul trebuie să se simtă iubit pentru el, ca persoană, indiferent de realizările lui și nu ca recompensă pentru fapte. Acest aspect este parte integrantă a unui atașament securizant, din care nu trebuie să lipsească desigur încurajările și laudele aduse progreselor celui mic, în mod proporțional cu reușitele și în funcție de etapa de creștere.

Cu toate acestea, când mamele s-au întors, copiii s-au bucurat să le vadă și au venit să își primească porția de afecțiune și mângâiere. Atingerea reconfortantă a mamei și îmbrățișarea ei pentru scurt timp a generat o stare de mulțumire și echilibru, după care bebelușii s-au întors din nou la activitatea de explorare. Rezultă de aici că bebelușii cu atașament securizant se pot simți confortabil și în compania altor persoane, dar de obicei preferă să fie în compania mamei sau a persoanei care îi îngrijește de regulă.

Explorările și independența sunt strâns legate de funcția securizantă a atașamentului sănătos. Pentru a se desfășura, este importantă prezența părintelui, care nu trebuie să îi țină de mână sau să le ghideze toate descoperirile, ci să fie prezent, să poată oferi contact vizual și să intervină pentru rezolvarea unei probleme pe care copilul o semnalează prin plâns. Copilul înțelege că există o persoană de încredere în preajmă, care îi poate înțelege nevoile și i le poate rezolva. Este astfel liniștit și dornic să se joace singur sau cu ceilalți copii și să exploreze. 

Atunci când există atașament securizant, copilul dezvoltă abilități sociale și nu este deranjat de prezența altor copii. Este fericit să ofere, să primească și să împărtășească și arată empatie față de ceilalți atunci când sunt stresați. Un astfel de copil răspunde bine la disciplinare, întrucât atașamentul securizant presupune și încredere în autoritatea părintelui și în capacitatea sa de a-l ghida în direcția corectă. În timp, copilul își modelează comportamentul pe baza limitelor, valorilor și principiilor stabilite de părinte și va fi capabil să facă singur alegerile potrivite. 

Copiii cu atașament securizant au de obicei un puternic sentiment de încredere în sine și de independență. În consecință, acești copii sunt suficient de încrezători și siguri pe ei pentru a-și explora mediul și pentru a se adapta la situații neprevăzute. Acest lucru înseamnă că sunt capabili să se adapteze ușor la grădiniță, la școală, în noi școli, comunități și grupuri, fără prea multă teamă sau tulburare.

Pe lângă atașamentul securizant, mai există și stiluri de atașament care nu au capacitatea de a dezvolta independența copiilor: stilul anxios, stilul evitant și stilul dezorganizat. Același experiment amintit mai sus a relevat și alte tipuri de comportament în grup de copii supuși experimentului. Cei cu atașament anxios au fost condiționați în ceea ce privește disponibilitatea părintelui de a le oferi afecțiune și de a-i ajuta și manifestă permanent teama de a le pierde. Amenințați constant verbal cu plecarea părintelui, copiii au dezvoltat un stil anxios care se reflectă și în comportamentul lor în explorarea camerei în cadrul experimentului. Dependența de persoana mamei sau a îngrijitorului se manifestă în incertitudini la explorare, timiditate, ezitări și concentrarea pe prezența sau absența mamei. 

Atașamentul anxios poate fi observat și în locurile de joacă în relația dintre părinți și copii, în adaptarea la grădiniță, unde cel mai ușor se integrează copiii cu atașament securizant.

Nesiguranță în explorarea mediului manifestă și copiii cu atașament evitant, cei cărora părinții le-au lăsat sentimentul că nu se poate conta pe ei în ceea ce privește afecțiunea oferită constant și că pot fi respinși în momentele când au nevoie de protecție și confort emoțional. În timpul experimentului acești copii au dovedit deopotrivă că nu au așteptări de la prezența părintelui, dar nici nu au avut inițiative semnificative în explorarea camerei.

Stilul dezorganizat este o combinație între stilul evitant și stilul anxios, dată de faptul că figura care poate oferi protecție și confort emoțional este și cea de care copilul se teme. Copiii abuzați de părinți au acest stil de atașament, care generează nesiguranță, lipsa încrederii în sine și lipsa reperelor clare.

Concluzionând, atașamentul securizant, în care bebelușul simte și știe ca poate conta întotdeauna pe părinte ca figură care oferă protecție și confort emoțional, are un rol în dezvoltarea copilului ca persoana încrezătoare în forțele proprii, independentă, capabilă să ia decizii și să acționeze corect în situații neprevăzute, cu abilitați sociale și dorința de a cunoaște si de a explora mediul înconjurător. 

Crearea unui mediu stimulant și sigur pentru explorare

Nașterea oricărei ființe vii și, cu atât mai mult a omului, vine la pachet cu un efort continuu de a deveni independentă. Ființă rațională, omul se naște neajutorat și depinde de părinți pentru a supraviețui, reușind treptat să conteze pe forțele proprii pentru a se dezvolta și a trăi în societate. Dorința de independență este înnăscută, însă manifestarea ei depinde foarte mult de felul în care copilul este crescut, încă din fragedă pruncie, când se dezvoltă atașamentul față de părinte, de calitatea acestui atașament, precum și de metoda de parenting adoptată ulterior de părinte.

Creșterea unui copil independent nu este o misiune ușoară pentru părinți, însă este un efort cu beneficii pe termen lung, atât pentru părinte, pe măsură ce copilul crește, cât și pentru adultul de mai târziu, asigurând premisele reușitei în viață. 

Cu cele mai bune intenții, părintele vede în copilul său o ființă neajutorată, ceea ce și este inițial bebelușul, însă, pe măsură ce trece prin diferite etape de creștere, percepția părintelui trebuie să se schimbe, să se concentreze pe lucrurile pe care le poate face copilul și nu pe cele pe care nu le poate face. Propriile temeri și anxietăți, lipsa de timp sau de disponibilitate totală față de copil, îi fac pe unii părinți hiperprotectori, înclinați să îndeplinească ei înșiși sarcini pe care copilul le-ar putea îndeplini, să îi interzică sau să îi limiteze accesul la explorarea mediului înconjurător. Limitele sunt sănătoase atunci când este vorba despre siguranța copiilor, însă ele nu trebuie să anihileze pornirea firească a celui mic către explorare și independență.

Povestea cu drobul de sare este relevantă în acest sens. În loc să se concentreze pe înlăturarea unui posibil pericol, unii părinți se pot cantona în scenarii ale unor pericole posibile, ținând copiii la distanță activități și locuri în care s-ar putea manifesta sănătos. Este mai eficient ca părintele să cumpere un kit de siguranță pentru acoperirea colțurilor ascuțite ale mobilierului și pentru găurile prizelor decât să facă toate eforturile pentru a-l ține pe copil departe de aceste obiecte, interzicând apropierea de ele.

Copilul nu trebuie să sufere din cauza incapacității părintelui de a rezolva problemele legate de siguranța mediului în care trăiește copilul. Desigur că nu se poate elimina în totalitate neprevăzutul, de aceea un copil de vârstă mică trebuie să rămână în permanență supravegheat de un adult, însă prezența acestuia trebuie să aibă un rol reconfortant pentru copil și să nu fie perceput numai ca persoana care pune limite. Jocul și explorarea trebuie stimulate și încurajate, căci sunt moduri naturale și sănătoase de a dobândi cunoștințe și experiențe despre lume. 

Copilul trebuie să simtă siguranță și confort în mediul său pentru a înflori. Pentru un bebeluș sau un copil mic, părintele este principala sursă de siguranță. Dacă se află în preajmă, copilul se va simți încrezător că nu i se poate întâmpla niciun rău, că va fi hrănit și îngrijit în funcție de nevoile sale.

Prin urmare, este important ca părintele să răspundă nevoilor copilului cu o anumită sensibilitate. Acesta trebuie să vegheze la siguranța și confortul celui mic, oferindu-i în același timp șansa de a-și dezvolta independența, anunțându-l pe copil că se află în apropiere. Părinții sunt bariera copilului împotriva vătămării, făcându-i să se simtă protejați și iubiți.

Potrivit unui studiu publicat în revista Journal of Pediatrics and Child Health, copiii care au crescut într-un mediu stimulant și sigur de explorare sunt mai independenți și mai încrezători în sine. Autorii acestuia, Stefania Maggi, Lori J. Irwin, Arjumand Siddiqi și Clyde Hertzman au ajuns la concluzia ca acești copii au șanse mari de a-și dezvolta inteligența și de a beneficia ca adulți de o sănătate emoțională viguroasă.

Un mediu stimulant și sigur de explorare poate fi creat prin furnizarea de jucării sigure și educative, prin permiterea copiilor să exploreze în siguranță în spații special amenajate și prin oferirea de suport și încurajare atunci când copiii își dezvoltă abilități noi. În plus, este important să se creeze un mediu de învățare pozitiv, în care copiii să se simtă confortabil și să fie încurajați să încerce lucruri noi fără frică de eșec.

Importanța autonomiei în alegerea jucăriilor și activităților

Așa cum există roluri predefinite în percepția socială, tot astfel, mulți părinți sunt înclinați să aleagă copiilor jucăriile și activitățile. Parentingul modern iese însă din sfera preconcepției că mașinuțele sunt pentru băieței și păpușile sunt pentru fetițe și recomandă părinților să îi lase pe copii să își exprime preferințele în alegerea jucăriilor. O vizită la hipermarket sau într-un magazin de jucării se poate constitui într-un experiment interesant legat de preferințele copiilor în materie de jocuri și jucării. Acordarea autonomiei în alegerea jucăriilor și activităților este printre primele lucruri pe care le poate face părintele pentru a încuraja independența copilului.

Autonomia este un concept cheie în dezvoltarea copilului. Ea se referă la capacitatea copilului de a lua decizii și de a acționa independent, fără intervenția adultului. În ceea ce privește jucăriile și activitățile, autonomia copilului în alegerea acestora poate avea un impact semnificativ asupra dezvoltării sale fizice, cognitive și sociale.

Când copilul este lăsat să aleagă jucăriile și activitățile preferate, el își dezvoltă abilități de gândire critică, de luare a deciziilor și de rezolvare a problemelor. De asemenea, își îmbunătățește abilitățile sociale, cum ar fi colaborarea și negocierile, atunci când își alege jucăriile și activitățile preferate în timpul jocului cu alți copii.

Autonomia în alegerea jucăriilor și activităților poate contribui, de asemenea, la dezvoltarea creativității copilului. Atunci când este lăsat să exploreze și să aleagă jucăriile și activitățile preferate, copilul își dezvoltă imaginația și curiozitatea și își poate extinde capacitatea de a gândi în mod abstract.

Pe lângă beneficiile de dezvoltare, autonomia în alegerea jucăriilor și activităților poate contribui, de asemenea, la creșterea încrederii în sine a copilului. Atunci când copilul are ocazia să ia decizii și să-și aleagă propriile jucării și activități, el simte că are un control mai mare asupra vieții sale și își dezvoltă încrederea în propriile sale abilități.

O problemă pe care o ridică mai mulți cercetători și autori de articole de psihologia copilului este cea legată de eliminarea rolurilor de gen predefinite și de asocierea jucăriilor cu aceste roluri. A-i lăsa pe copii să aleagă este un lucru benefic în construirea propriei percepții despre lume, fără prejudecăți legate de gen. 

Deși nu există o corelație definită între jucăriile folosite în copilărie și deciziile viitoare, a-i permite copilului să folosească jucării atribuite de regulă celuilalt sex ar putea avea și ale beneficii pentru dezvoltarea unor abilități care nu ar fi atât de bine consolidate. Dr. Valeria Risoli, psiholog clinician la Physiotherapy and Family Medicine Clinic din Dubai, consideră că, permițându-le băieților să se joace cu obiecte mici, mai potrivite pentru fete, aceștia își vor îmbunătăți abilitățile motorii fine. În mod similar, păpușile îi pot ajuta pe băieți să se dezvolte emoțional și pot învăța să fie mai plini de compasiune și grijulii în viitor. În ceea ce privește fetele, jocul cu jucării pentru băieți le va îmbunătăți dezvoltarea abilităților tehnice, pe măsură ce învață strategii de rezolvare a problemelor. 

Dr. Risoli a subliniat că părinții nu trebuie să inducă niciun sentiment de inadecvare sau anxietate la copii, interzicându-le să se joace cu jucăriile de sex opus, deoarece acest lucru l-ar putea determina pe copil să dezvolte trăsături nevrotice și anxioase care s-ar putea reflecta asupra vieții sale de adult.

Cercetătorii D. Bruce Carter și Gary D. Levy sugerează că jucăriile specifice genului influențează semnificativ dezvoltarea rolului sexual la copii. Stereotipurile de gen atribuie bărbaților putere și adesea slăbiciune femeilor, a căror propagare nu a folosit și nu folosește nimănui. Împiedicând un copil să își aleagă liber jucăriile, se poate împiedica un băiat să devină artist sau o fată să devină inginer.

Oferindu-le copiilor posibilitatea alegerii, aceștia înțeleg că sunt respectați și învață la rândul lor și respecte voința și dorințele altor persoane.

Încurajarea independenței în perioada preșcolară

Perioada preșcolară este o etapă importantă în dezvoltarea copiilor, deoarece este perioada în care aceștia încep să își formeze propriile identități și să învețe cum să se descurce în lumea din jurul lor. În această perioadă, este important să se încurajeze independența copiilor, deoarece aceasta va ajuta la dezvoltarea lor socială, emoțională și cognitivă. Din punct de vedere emoțional, sunt încă foarte atașați de părinți, însă sunt în plin proces de cunoaștere a unei noi lumi, a colectivității de la grădiniță și acum sunt exersate manifestări de independență semnificative, care trebuie încurajate și stimulate prin diverse metode.

Învățarea auto-reglării emoțiilor și a abilităților sociale

În mod normal, după vârsta de 3 ani, copilul începe să își controleze mai bine emoțiile, ieșirile nervoase datorate frustrărilor și tantrumurile și, cu o bună comunicare cu părinții, învață să își recunoască trăirile și să le facă față. Este un aspect deosebit de important în noua viață de preșcolar, când intră într-o nouă etapă, în care rolul părintelui sau al persoanei care îl îngrijește este completat de cel al educatorului și se pun bazele unor noi tipuri de interacțiuni sociale, în cadrul grupei de preșcolari de la grădiniță. 

Auto-reglarea emoțiilor se referă la abilitatea de a recunoaște și de a gestiona propriile emoții într-un mod sănătos și constructiv. Această abilitate este importantă pentru dezvoltarea copiilor, deoarece îi ajută să facă față situațiilor stresante sau dificile, să își exprime emoțiile într-un mod adecvat și să își controleze comportamentul în situații sociale.

Pentru a învăța auto-reglarea emoțiilor, este important ca părinții să îi învețe pe copii să recunoască și să identifice propriile emoții. Copiii pot fi învățați să își exprime emoțiile prin cuvinte sau prin activități creative, cum ar fi desenul sau pictura. De asemenea, jocurile de rol pot fi o modalitate eficientă de a-i ajuta pe copii să-și dezvolte abilitățile de auto-reglare a emoțiilor, prin simularea situațiilor sociale și a modului în care ar putea gestiona propriile emoții în aceste situații.

Abilitățile sociale se referă la abilitatea de a comunica eficient, de a coopera cu alți oameni și de a construi relații pozitive. Aceste abilități contribuie la dezvoltarea socială a copiilor și îi ajută să construiască relații sănătoase cu alți oameni.

Pentru a învăța abilitățile sociale, copiii trebuie stimulați să experimenteze empatia și să-și dezvolte abilitățile de ascultare activă. Prin învățarea acestor abilități, copiii pot înțelege și pot răspunde la emoțiile altora, ceea ce ajută la îmbunătățirea relațiilor cu ceilalți. De asemenea, jocurile de rol pot fi o modalitate eficientă de a-i ajuta pe copii să-și dezvolte abilitățile sociale, prin simularea situațiilor sociale și a modului în care ar putea comunica și coopera cu ceilalți oameni.

Un copil de vârstă preșcolară nu mai petrece atât de mult timp cu părinții, iar auto-reglarea emoțiilor și abilitățile sociale îl vor ajuta să facă față cu brio provocărilor vieții la grădiniță, să fie independent de rezolvarea situațiilor conflictuale de către părinți și ia singur decizii în situații neprevăzute în relație cu ceilalți copii, sub supravegherea autorității educatorului, desigur.

Responsabilități și sarcini adecvate vârstei

Într-un articol de specialitate, psihologii Alexandra Levine și Laura Philips insistă asupra atribuirii de responsabilități copiilor de vârstă preșcolară, susținând că acestea contribuie la dezvoltarea de abilități care încurajează independența și la construirea încrederii în sine. 

Responsabilitățile vor fi, desigur, adecvate vârstei, astfel încât cei mici să nu fie în pericol să se rănească sau să fie frustrați că nu le pot îndeplini. Sarcinile vor arăta diferit față de cele atribuite copiilor mai mari, dar sunt pași importanți pentru viitoarele responsabilități mai însemnate. Cercetările arată că atribuirea de sarcini este o modalitate de a construi un sentiment de responsabilitate și de încredere în sine, având rol și în dezvoltarea funcțiilor de execuție, a spiritului de echipă și în cultivarea empatiei.

Sarcini simple, cum ar fi strângerea jucăriilor sau ducerea rufelor la coș, îi atribuie copilului să aibă o responsabilitate rezonabilă și să îl ajută la menținerea unei discipline și a unui program pe tot parcursul zilei. Aceste treburi simple pot fi încorporate în rutina zilnică. Așa sunt, de pildă, așezarea hainelor dezbrăcate la locul lor sau la coșul de rufe, aducerea farfuriei la chiuvetă după masă sau încărcarea mașinii de spălat, desigur după ce părintele ia toate măsurile de siguranță. Îndeplinirea lor va duce la conștientizarea unor responsabilități, a rolului fiecărui membru al familiei și îi va dezvolta independența, ajutându-l ulterior să își gestioneze sarcinile și să se organizeze în condiții de stres și presiune a timpului.

Încurajarea rezolvării problemelor și a luării de decizii

Prima tentație a unui părinte este să rezolve problema în locul copilului. Este comod, scutește timp și energie, îl salvează pe cel mic de la lacrimi și frustrări. Dacă situația poate fi gestionată chiar de către copil, părintele trebuie să îl lase să încerce, de la mersul de-a bușilea, la mâncatul cu lingurița, la pusul pantofilor, îmbrăcatul hainelor și gestionarea conflictelor la locul de joacă, chiar dacă se lasă cu o căzătură, murdărie, pantofi puși invers, haine încheiate greșit sau plânsete. Intervenția părintelui trebuie să se rezume la ghidare, oferire de indicii, explicații și medierea conflictelor. 

Dacă nu îl pune în pericol o anumită experiență, copilul trebuie lăsat să învețe din greșeli, să le simtă consecințele, să încerce din nou să ducă sarcina la capăt, să asculte și să înțeleagă reacțiile celorlalți pentru a răspunde cât mai adecvat provocărilor. Copilul trebuie să ceară ajutorul, înainte ca părintele să intervină. Va fi fericit să rezolve singur o sarcină, să ia o decizie, pentru care  trebuie lăudat, iar greșelile trebuie explicate, cu încurajările de rigoare că data viitoare va ieși din situație mult mai bine.

Părintele nu va fi toată viața alături de copil, de aceea cel mic trebuie încurajat în permanență să îndeplinească sarcini și să rezolve probleme, să învețe să facă față frustrării și să depășească provocările. 

Sfaturi practice pentru părinți

Deși nu există o metodă general valabilă de a crește un copil, cercetătorii au studiat îndelung diferite stiluri de parenting și efectele pe care le au asupra copiilor. Multe dintre acestea au fost cercetate și descrise pentru prima dată de psihologul Diana Baumrind, care a făcut observații asupra copiilor preșcolari și a descoperit că există trei tipuri de parenting: autoritar, autoritativ și permisiv. Un al patrulea stil, parentingul neglijent, a fost adăugat pentru a caracteriza părinții sever neimplicați. De atunci au mai existat abordări și autori care au descris noi stiluri de parenting, cum ar fi parentingul prin atașament, care începe de la naștere, și  parenting-ul liber, pentru copiii mai mari, fiecare dintre aceste stiluri având adepți vocali și devotați, chiar dacă abordările lor pot părea la început opuse. 

Dintre acestea, parentingul autoritativ și-a dovedit roadele în creșterea unor copii independenți încă din bebelușie. Acesta se caracterizează prin pretenții ridicate de la copii, dar și prin disponibilitatea de a-i ajuta și a-i ghida ori de câte ori este nevoie. Părinții rămân în acord cu nevoile copiilor lor și îi ajută să îndeplinească aceste așteptări. În acest fel, copiii știu ce li se cere și se simt încrezători că se pot conforma. Copiii cu părinți autoritativi sunt mai predispuși să se bucure de relații pozitive cu semenii lor, să se descurce bine la școală și să devină independenți și încrezători în propriile forțe decât copiii ai căror părinți adoptă un comportament autoritar, unul permisiv sau o abordare neglijentă.

Iată câteva sfaturi care pot fi urmate de părinții care vor să adopte stilul autoritativ și să își stimuleze copiii să își dezvolte independența. 

Stabilirea de limite și consecințe adecvate

Copiii trebuie să aibă o înțelegere clară a așteptărilor părinților pentru a se comporta corespunzător, dar poate fi o provocare pentru aceștia din urmă să stabilească limite și să le pună în aplicare în mod consecvent. Limitele sunt de fapt o manifestare a dragostei și griji părinților, le arată copiilor că sunt iubiți, îngrijiți și în siguranță. 

Limitele trebuie să fie clare, să fie formulate sunt forma de reguli bine delimitate și explicate, exemplificate cu situații practice. Părinții trebuie să se ferească să le formuleze sub formă de principii greu de înțeles de către copii, cum ar fi: „Să nu fim răi cu semenii sau cu ceilalți copii din parc!”. Mai degrabă va înțelege copilul când i se spune: „Îți aștepți întotdeauna rândul la tobogan sau la leagăn”, „Nu țipi la ceilalți copii!”, „Nu folosești cuvântul X!”.

Pentru a imprima copilului un model de comportament dorit, limitele trebuie respectate în mod consecvent, întotdeauna, fără concesii și negocieri. „Nu se mănâncă ciocolată înainte de masă!” va fi întotdeauna valabil, nu doar în anumite cazuri. 

Limitele și regulile vor fi mai ușor respectate indicându-i copilului care greșește, de fiecare dată un comportament alternativ recomandat. De câte ori există posibilitatea, părintele trebuie să îi ofere copilului posibilitatea de a alege. În loc de ciocolată, i se poate oferi posibilitatea de a opta între un iaurt cu fructe și o banană, de exemplu.

Consecințele sau pedepsele aplicate pentru încălcarea regulilor trebuie să fie întotdeauna proporționale cu regula încălcată. 

Echilibrul între susținere și încurajare

In stilul autoritativ de parenting, părintele oferă multă dragoste și sprijin. Are așteptări mari și își ajută și încurajează copilul să ajungă la înălțimea lor. Comportamentul disciplinat și respectarea regulilor fac parte din viața copiilor, însă relațiile se bazează pe o comunicare deschisă și sinceră. Copiii sunt încurajați să facă propriile lor alegeri și să devină independenți, având în același timp libertatea de a-și exprima propriile convingeri. Dar când sunt probleme mari în joc, părinții trebuie să intervină și să îi ajute. 

Părinții autoritativi oferă un echilibru între sprijin, încurajare, căldură și implicare și nu ezită să preia conducerea atunci când o situație o impune. Un părinte echilibrat ar putea își iubește copilul, este părinte, nu prieten, îl lasă pe copil să acționeze, să facă greșeli chiar, însă atunci când apar situații care pot afecta siguranța și moralitatea copilului, se impune și stabilește limitele independenței copilului. 

Rolul părinților ca modele de urmat

Un părinte ca model de urmat este un părinte care servește drept exemplu pozitiv pentru copilul săi. Acțiunile și valorile lui stabilesc un standard pe care să-l imite copiii. Influența părinților poate avea un impact profund asupra dezvoltării copiilor. Modelele pozitive includ demonstrarea de calități precum onestitatea, bunătatea, munca grea, responsabilitatea și respectul față de ceilalți.

Indiferent de vârstă, copilul va sesiza discrepanța între reguli, ceea ce „predică” părintele și faptul că el este primul care le încalcă. De aceea, impunerea unor reguli și limite care implică valori morale trebuie să fie însoțită întotdeauna de un comportament ireproșabil al părintelui în acel domeniu. Nu se poate interzice fumatul unui adolescent, explicând pericolele pentru sănătatea lui, când părintele este un fumător înrăit, care argumentează că el are voie, pentru că e adult. Se poate totuși prezenta ca o slăbiciune fumatul, împreună cu eforturile pe care părintele le face pentru a se lăsa de acest viciu dăunător sănătății. Este mai credibil și mai onest și limita are șanse de a fi respectată de copil. 

Datorită rolului părinților ca modele de urmat, comportamentele unui stil de viață sănătos sunt adesea transmise din generație în generație. Familiile cu obiceiuri alimentare sănătoase au mai multe șanse să aibă copii cu o dietă de calitate similară, așa cum arată un studiu din 2018, al unor cercetători finlandezi în nutriție. 

Copiii cu atașament securizant vor deveni la rândul lor părinți care își vor crește copiii în acest tip de atașament sănătos. Practicarea unor sporturi, călătoriile, aventurile în mijlocul naturii se pot transmite, de asemenea, din tată în fiu.

A fi un părinte model înseamnă literalmente să te comporți așa cum vrei să te imite copilul. Aceasta este alegerea cea mai evidentă în parenting, dar este și cea mai provocatoare, deoarece o mare parte din ceea ce își dorește părintele pentru copilul său este dificil de atins chiar de către el însuși. Comportamentele de bază, cum ar fi politețea, munca onestă și evitarea viciilor sunt relativ ușor de adoptat. Practica, totuși, este mai grea decât stabilirea verbală a unor reguli și limite de comportament.  

Insuflarea valorilor și comportamentelor copiilor nu poate fi realizată numai prin cuvinte. Cercetările arată că instruirea directă și influența indirectă sunt ineficiente atunci când acțiunile părinților contrazic mesajele lor, așa cum un studiu din 2018 publicat in Journal of Happiness Studies.

Concluzii

Să fii părinte nu este o misiune ușoară, mai ales dacă îți propui să reziști propriilor anxietăți și temeri, să permiți copilului să își exprime voința în atingerea unor obiective, să ia decizii și să își dezvolte o personalitate independentă, în timp ce stabilești limite și ești pregătit să intervii să îl ajuți, atunci când se află în dificultate sau când este în joc siguranța și moralitatea lui. 

Așa cum o demonstrează studiile științifice amintite, bazele creșterii unui copil independent sunt atașamentul securizant, crearea unui mediu sigur în care să exploreze și permiterea manifestării voinței în alegeri și decizii, încă de la cele mai fragede vârste, cum ar fi alegerea jucăriilor. Un părinte care adoptă stilul de parenting autoritativ, care și-a dovedit eficiența în creșterea unor copii independenți, cu performanțe școlare sau în diferite domenii și șanse mari de a reuși în viață, nu lasă niciodată garda jos, acceptând provocările specifice fiecărei etape de vârstă, înțelegând că cel mic are individualitatea lui, personalitatea lui, adaptând permanent așteptările, cerințele în îndeplinirea unor sarcini, redefinind limitele în funcție de vârstă și mediul în care se dezvoltă copilul. 

Nu în ultimul rând, comportamentele pozitive ale părintelui cresc șansele ca limitele și regulile să fie acceptate, respectate de copilul care poate vedea în părinte un model de urmat și care are toate condițiile de a deveni un adult responsabil, capabil să ia propriile decizii, să acționeze în situații neprevăzute și să depășească obstacolele, urmărindu-și cu ambiție și hotărâre idealurile.

Bibliografie

Jim Taylor Ph.D., Parenting: Raise Independent Children. Are you raising responsible or contingent children?, Parenting: Raise Independent Children | Psychology Today

How a Secure Attachment Style Develops in Early Childhood

Stilurile de atașament și formarea lor în copilărie - Psihoteca

Bretherton, I. (1992). The origins of attachment theory: John Bowlby and Mary Ainsworth. Developmental Psychology, 28(5), 759–775.

Parenting: Raise Independent Children | Psychology Today 

Stefania Maggi, Lori J. Irwin, Arjumand Siddiqi, Clyde Hertzman, The social determinants of early child development: An overview, în Journal of Pediatrics and Child Health, The social determinants of early child development: An overview - Maggi - 2010 

5 Reasons Why You Should Let Kids Choose Their Own Toys - TheStemKids

Children should be allowed to choose their toys | Community – Gulf News

1. Bruce Carter and Gary D. Levy, Cognitive Aspects of Early Sex-Role Development: The Influence of Gender Schemas on Preschoolers' Memories and Preferences for Sex-Typed Toys and Activities, în Child Development, Vol. 59, No. 3 (Jun., 1988), pp. 782-792 (11 pages) https://www.jstor.org/stable/1130576

Alexandra Levine and Laura Philips, How to Build Independence in Preschoolers. Helping youngsters develop skills — and a sense of self, How to Build Independence in Preschoolers - Child Mind Institute 

Baumrind, D. (1991). Parenting styles and adolescent development. In J. Brooks-Gunn, R. M. Lerner, & A. C. Petersen (Eds.), The Encyclopedia on Adolescence (pp. 746-758). New York: Garland Publishing

5 Parenting Styles, Explained - Common Parenting Types to Know 

How to set limits for children - Pathways Psychology Services 

The Parenting Style That Works 

Vepsäläinen H, Nevalainen J, et al. Like parent, like child? Dietary resemblance in families. Int J Behav Nutr Phys Act. Published online July 3, 2018. Like parent, like child? Dietary resemblance in families | International Journal of Behavioral Nutrition and Physical Activity 

Huta V. Linking Peoples’ Pursuit of Eudaimonia and Hedonia with Characteristics of their Parents: Parenting Styles, Verbally Endorsed Values, and Role Modeling. J Happiness Stud. Published online January 19, 2011:47-61. Linking Peoples’ Pursuit of Eudaimonia and Hedonia with Characteristics of their Parents: Parenting Styles, Verbally Endorsed Values, and Role Modeling | SpringerLink